Orbul mut a asmuțit câinele pe tine;
să nu întrebi cine e mutul sau orbul
fiindcă atunci strigătele te vor sfârteca!
Singurătatea mută își urlă orbirea:.
„Pipăie-ți coardele ochilor!”.
Gura singurătății strică colectivul;
a învăța să gândești
fără de învățătura gândirii:
este o înecare în deșert înainte de ploaie.
Nu avem aripi ca zburătoarele
nici gheare ca vulturii
nici potcoave aruncând glii în cer
nu avem.
Nu avem nici pământ etern
nici văzduh ca păzitorii îngeri.
Și totuși avem aripi
și totuși avem gheare cu potcoave
și mult mai mulți îngeri și Pegași
decât putem jumuli.
Noi suntem învingătorii acestei lumi
și Dumnezeu în marea Lui Uitare
ne aplaudă!
Să nu strigi
căci tu te-ai osândit
asmuțindu-te!
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre o condamnare auto-impusă și despre puterea paradoxală care se găsește în interior, chiar și în singurătate. Sugerează că, deși ne lipsesc atributele exterioare ale puterii, posedăm o forță interioară surprinzătoare, recunoscută chiar și de o instanță superioară.