(Mentorului Tudor Arghezi).
Așa cum te-am găsit, bătrân poet,
Cu basca neagră și cu-n ochi șiret,
Cu celălalt privindu-mă adânc
De-mi venea să intru în pământ.
Când pe genunchi m-ai pus, un puișor,
Acolo pe terasă-n Mărțișor,
Trăgeai alene fumul din trabuc
Iar eu stăteam înțepenit, năuc –.
Ți-am arătat și prima poezie;
Copil fiind cu multă fantezie
Mi-ai spicuit cu mare importanță
Plagiatura mea, cea după „Zdreanță”,
Dar serios tu mă priveai cu vicleșug
Zicându-mi: „Măi ce meșteșug!”.
Și anii au trecut de-atunci vâltoare
Ce m-au format spre alte viitoare
Poeme mult mai mult meșteșugite
De „Cânturile” tale potrivite,
Și-așa m-a ispitit pe-atunci talentul
Să-mi scriu și eu ca tine Testamentul!.
Când ai plecat am încercat să duc
Cu mine amintirile acelui nuc
Ce-n mijlocul grădinii-l închisesi
Lângă livada plină de cireși –.
Deși nu pot să scriu atât de bine
Precum ieșit-au slovele din tine,
Te țin în suflet ca-ntr-un mausoleu
Pe care-l las urmașilor mereu!.
Prin testamente și apocalipsa
Iubirilor care îți simt și astăzi lipsa
Te duc cu slovele ce nu mai au oprire
Spre-a semenilor dulce nemurire!
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus mentorului Tudor Arghezi, evocând amintiri din tinerețe și recunoștința pentru influența sa asupra formării poetice. Vorbitorul își exprimă dorința de a continua moștenirea mentorului său prin propriile creații.