Aicea, printre Ardeleni, mă simt acasă.
În fiecare văd un nepot de-al lui Horea, de-al lui Iancu.
Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni,
Ce s-or urni din loc, ca urieșii!.
Mi-am ridicat privirile spre cer,
Dar nu-mi spune nimic mătreața lui de stele,
Nici luna lustruită ca tingirea.
Îmi pun în schimb urechea pe inima țării
Și-aud bătăi neregulate prin gemete surde..
Freamătă pădurea românească,
Ca-n preajma vijeliei!.
Mi-am culcat capul pe lutul străbun
Alăturea de alții
Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens.
Și-am vrut să dorm.
Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă,
Șuier de piatră pe tăiș de coasă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de apartenență la Ardeal și la istoria sa, dar și o neliniște surdă față de viitor. Se simte o chemare la trezire și la acțiune, amestecată cu o melancolie față de trecut.