Dispar tot felul de lucruri în jurul nostru – și sentimente,
și ființe – și noi, cei care stăm la mijloc, și ne uităm
cum pier, și lasă goluri, și cum golurile se umplu
ca niște sticle, cu amintiri care iau forma acestor goluri,
adică a acestor sentimente pierdute (sau numai o aparență
a acelor ființe care au pierit – pentru că o ființă
nu se face din nou din amintiri –) noi cei care stăm
la mijloc rămânem mereu singuri.
Numai că amintirile – ni se pare nouă – ne fac
să uităm cât de singuri, și încă mai singuri rămânem.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de pierdere și modul în care amintirile încearcă să umple golurile lăsate de lucrurile și oamenii care dispar din viața noastră. În ciuda amintirilor, singurătatea persistă, amplificată chiar de conștientizarea a ceea ce s-a pierdut.