O, dar obsesia mea se poate face o roată care se
învârtește-ncet, legănată de vânt, și se agață de ea amintiri, și când ajung sus,
fac semne cu mâna – și altădată
neputința mea este un zid prăbușit
– cum am văzut de demult pe o stradă necunoscută
– și vreau să mă opresc alături, cu o cută
de nedumerire pe frunte, – mocnit
să aștept la poalele lui – pândindu-i ferestrele
– tu nici să nu exiști pe-atunci – sunt numai crestele unor intenții ale mele, vremelnice,
și care nu mai ajung gesturi.
Altă dată
a doua oară, când voi mai trece
pe aici, strada va fi cunoscută, tu vei fi iar depărtată.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de obsesie și neputință, folosind imagini puternice precum o roată care se învârte și un zid prăbușit. Vorbitorul reflectă asupra amintirilor și a distanței față de o altă persoană, creând o atmosferă melancolică și introspectivă.