Cu toate că splendorile-ți celeste
le-arăți aici în chipul de femeie,
plăcerile-idee
mi-s mici; de el nimic nu mă desparte,
căci sufletului este
greu drumu-abrupt și strâmt, ducând departe…
Viața mi se-mparte:
dau nopții gândul, zilei adorarea,
că mintea n-are timp la cer să-aspire.
Eu prin destin am parte
de-a-ți admira splendoarea
și nu să-nalț aprinsa mea simțire,
decât când sacrul sire
m-ar trage sus prin har sau îndurare:
când nu vezi ochii greu e-nflăcărare.
Sensul versurilor
Poezia exprimă o admirație profundă față de o frumusețe celestă întruchipată într-o femeie, dar și o luptă interioară între atracția terestră și aspirația spirituală. Vorbitorul se simte legat de destinul său și speră la o intervenție divină care să-l înalțe spre o stare superioară.