Tot ce nu vine de la tine n-are
lumină pentru ochi și-a mea blândețe;
orice-altă frumusețe
e moarte de nu-ți are-asemuire,
ca geamul, doamnă, care
neargintat nu poate-a oglindire.
Minune peste fire-i
pentru cel ce-n van speră
la mila ta în starea-i neferice,
când splendida-ți privire
i-o-îndrepți din nalta sferă,
bătrân cum e, spre-a fi și mai ferice:
mizeria mi-e matrice,
dar mila-ntrece asprei sorți măsura
și tu învingi și cerul și natura.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o admirație profundă și o dependență emoțională față de o figură venerată. Vorbitorul se simte neînsemnat și dependent de mila și frumusețea acestei persoane, considerând-o superioară și salvatoare.