Pe cât eu mă urăsc și fug de mine,
pe-atât, sperând, alerg la tine, doamnă:
vecinătatea-nseamnă
să-nfrâng în suflet temerea de sine.
Căci bolțile senine
în ochii tăi, înalții,
promit izvorul mântuirii vrute:
adesea văd eu bine,
dacă-I privesc pe alții,
că ochii fără suflet n-au virtute.
Lumini nemaivăzute!
Sau de le văd, prilejur’le-s prea rare,
atât de rar că-aproape sunt uitare.
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior dintre ura de sine și speranța găsită în apropierea unei persoane dragi. Ochii acestei persoane sunt văzuți ca o sursă de mântuire și lumină, sugerând că privirea și compasiunea pot vindeca sufletul.