Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin;
Dintr-un colț pe-o sofă roșă eu în fața lui privesc,
Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc;
Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.
Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,
Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;
Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară
Gâtul… iar tu cu iubire privești fața mea pălindă.
Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;
Ș-apoi ca din vis trezită, cu mâinuțe albe, dulci,
De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.
Netezești încet și leneș fruntea mea cea liniștită
Și gândind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc
Pe-ai mei ochi închiși ca somnul și pe frunte-mi în mijloc
Și surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.
O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă și lină,
O! desmiardă, pân’ ești jună ca lumina cea din soare,
Pân’ ești clară ca o rouă, pân’ ești dulce ca o floare,
Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă intimă, în care naratorul își amintește cu dragoste de momentele de tandrețe cu persoana iubită. Se simte o melancolie profundă și teama de trecerea timpului și de pierderea frumuseții.