O, de-ai ști cum șoapta ta divină
Deschide-al visurilor labirint,
Că ce văd eu în privirea-ți senină
N-a văzut nimeni, nimeni pe pământ.
E-atâta scris ș-atât nu-i scris în sine,
Încât ar trebui un trai de sfânt
Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă,
Privirea ta cea dulce și aprinsă.
Și de-ar pricepe-o.. știi tu ce ar zice
Acel fără de seamăn muritori?
Ți-ar împleti cununi de aurite spice?
Ghirlănzi de stele mestecate-n flori?
Ar tremura de vorba ce i-ai zice,
S-ar bucura de-amor și iar de-amor?..
Ce-ar zice e.. o știu și eu ți-o zic:
Privind în ochii-ți n-ar zice nimic.
Căci ce-i de zis, văzându-te pe tine,
Ce e de zis la frumusețea ta!
Să-și smulgă părul când gândește-n sine
Că nu-i pe lume față ca a ta,
Priviri c-a tale-albastre și senine,
Sân ca al tău de alb o caldă nea
Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă,
De aur bucle-așa frumos să șadă.
O, lasă-mă să mângâi a ta frunte,
Să plec pe sânu-ți capu-mi obosit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o admirație profundă față de frumusețea și divinitatea persoanei iubite. Vorbitorul este copleșit de perfecțiunea acesteia, considerând că niciun om nu ar putea exprima în cuvinte ceea ce simte în prezența ei. Frumusețea ei este atât de mare încât lasă pe oricine fără cuvinte.