Există un pictor dincolo de a mea viață,
când mă vede trist îmi desenează un zâmbet pe față.
Sigur că de la persoana iubită așteptai chiar mai mult decât totul,
ai vrea să o integrezi organic în propria-ți ființă, să te iubești cu ea… o viață.
Cel mai minuscul semn al trădării ia proporții cosmice, teama de a nu o pierde, îndoiala se transformă în urare,
dar cu timpul, din păcate, mediocritatea motivului își pune amprenta pe toate.
Mizeria, nesiguranța, primitivismul murdăresc progresul, mod asemeni apei chiar și dificile cele mai trainice gânduri.
Eu nu înțeleg că în realitate trăim cerșind ceea ce nu ni se cuvine, cerșim sau furăm? Nici nu știm!
Eu am urmărit orbește înțelepciunea calcului dragostei și ea se atrofiază!
Dragostea și moartea încep să mi se pară mult mai apropiate de cum bănuiam, ele se resping și se cheamă, se alungă și se provoacă reciproc.
Moartea stârnește pira la paroxism, nevoia de dragoste, iar iubirea singura în care ne este dat să ne realizăm pe deplin, ca oamenii (nu este cazul meu) aspiră la trăirea și eternitatea morții!
Mă îndrept spre o lume de amintiri alunecând pe zeci roți neridicate, ploaia le spală.
Amintirile sunt întotdeauna imobile, fixate pentru totdeauna în memorie și nu se uită, îmi place să călătoresc, timp smuls din viitorul realității…
De ce oare m-am născut dacă știu că am să mor?
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea relațiilor umane, juxtapuse cu inevitabilitatea morții. Vorbitorul reflectă asupra efemerității dragostei și a impactului amintirilor, întrebându-se despre sensul vieții în fața mortalității.