Acoperământul Iubirii, mai lat decât norul,
La mijloc de lume adastă
spaima,
durerea
și dorul.
Sunt singura de tine, Doamne,
și cerurile toate-s cu mine.
Străină de lume, și ostenit de ea îmi este piciorul.
Ma doare adevărul meu,
iar adevărul lumii mă omoară,
La tine mi-e nădejdea-n asta seară!
La concertul vieții mele biserica era plină de stele
Dar dintre toate în inima mea doar Chipul Tău odihnea.
În brațe strâns Tu mă țineai
despre Iubire și despre Rai încet povesteai.
Ei pregăteau o nouă-ți vânzare și chipului meu – îndurare.
Copacul Vieții în nou strai, și printre frunzele de rai
Ca un suspin întâia carte bland mă-nvață
Cărarea scrisă-n a mea stea.
„Adevarat vă spun vouă că nimeni nu va cunoaște Viața
până nu va cunoaște Moartea.”
Printre surâsuri de paiață și printre hainele de seară
Plângea tăcut o lăcrămioară.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare a divinității în mijlocul suferinței și al durerii lumești. Vorbitorul își găsește consolare și speranță în credință, simțind o conexiune profundă cu divinul chiar și în momentele de disperare.