Dușman grozav e timpul, mi se pare
Acuma ca și când te-aș fi visat,
Cum poate mai visează câte-o floare
Pământul, iarna, după ce-a-nghețat.
Iubirea noastră astfel a trecut,
Ca dâra luminoasă-a unei stele,
Și bezna-n urma ei s-a refăcut,
De-mi pare steaua fericirii mele,
Că niciodată n-ar fi strălucit.
Și nu mai știu acuma dacă-am stat
Cu tine, dacă-n pieptul tău iubit
Eu inima-ntr-o zi ți-am ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
Din depărtări de basm răsună parcă,
Pentru că mierea tot acelui grai,
Lângă urechea alteia le-ncearcă.
Din ce în ce mai subred e sub pas
Pământul amintirilor și-mi pare
Că dintr-un vis frumos mi-au mai rămas
Frânturi ciudate și strălucitoare.
Zadarnic între ele să le leg
Încerc acuma, fiindcă nu se poate
Din cioburi vasul să-l mai faci întreg,
Și tristă surâzând mă joc cu toate
Aducerile-aminte la un loc,
Ca un copil cu jucăria care,
I s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
Pentru că alta mai frumoasă n-are.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre o iubire trecută, comparată cu o jucărie stricată pe care nu o poți arunca. Naratorul își amintește cu tristețe de momentele frumoase, dar realizează că nu le mai poate reface, rămânând doar cu amintiri fragmentate.