Aveai dreptate, Sebastian Reichmann!
Ne trăim scalpul cu aceeaşi ferocitate
pe care am putea-o bănui în burţile copiilor africani.
Ne despărţim mereu de ceva.
O ţesătură uşoară de obsesii;
un vânticel de răsărit cu spahii;
o piatră ţâşnind din senin
în trenul care te poartă, te poartă
.. şi pare de ajuns:
Bolile sociale, aidoma bolilor de piele,
proliferează subtil.
La 1956, nu s-ar putea spune
că Europa nu avea pentru mine
un oarecare mister.
Lupta dintre contrarii
gâfâia pe aproape aşteptându-mă,
aşteptându-ne, vrându-ne vii..
Dar ce poate fi mai frumos
decât o copilărie tăiată mărunt
care să îmblânzească în timp hrăpăreaţa memorie!
Ce bine e să stai mai târziu
cu un ghemotoc de hârtie lipit de cerul gurii:
„Du-te! Du-te!
Palidă şi foarte tristă
eşti prea goală
pentru veacul eunuc! „
Oricum, de la tandreţea de Atunci,
la cinismul de Acum,
cărţile morţilor au licitat vieţile sfinţilor
şi ai învăţat să pierzi.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra degradării sociale și a pierderii inocenței. Vorbește despre cinismul dobândit în timp și despre cum amintirile copilăriei încearcă să îmblânzească realitatea dură.