Păi zisei verde maghiran, mai,
Mă făcusi maică oltean, mai
Copilaș numai de-un an
Pusei mâna pe buștean
Și-l azvârlii peste deal
Peste deal la Caraiman, mai
Peste deal la Caraiman, mai
Când eram de doisprezece
Știam Jiul cum se trece
Treceam Jiu-n lung și-n lat
Și mergeam ca pe uscat
Și mergeam ca pe uscat, mai.
Păi foaie verde-a bobului
Pusei șaua murgului
Făcui potcoave la murg
Să-l încalec să mă duc
Către sânul munților,
La umbra molizilor
La umbra molizilor, mai
Să-ascult glasul mierlelor
Și mugetul cerbilor
Să văd matca Oltului,
Răsăritul soarelui
Colo-n vârful muntelui, mai.
Păi ca-așa-mi vine uneori, mai
Să mă sui la munți cu flori, mai
Să-mi fac ochii rotunjori
Să privesc mandrele-n zori
Să șed printre floricele
Să-ascult glas de păsărele,
Să-ascult glas de păsărele
Să-mi văd norii fulgerând,
Să-mi aud ceru’ tunând,
Caii-n iarna nechezând
Și voinicii pe deal suind,
Să simt om pe pământ, mai
Să stau la umbra de fag
Colo-n muntele cel ‘nalt
Cu luna, cu soarele
Și cu căprioarele
Și cu căprioarele, mai
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o legătură profundă cu natura și cu originile oltenești. Naratorul își amintește cu nostalgie de copilărie, de peisajele montane și de tradițiile românești.