Ții minte focul, chinul, primăvara,
Tot viscolul aprins ce bântuise?
El ne adunase, el ne-nvrăjbise,
El ne mâna, învolburându-și para.
Dar de pe-atunci, când nu se potolise
Furtuna vârstei, cea dintâi, amara,
Când tinereții-i mai duceam povară,
Noi încă ne uneam prin alte vise.
Și dacă azi nimic nu ne desface,
Și trecem în deplina-mbrățișare,
E că-mpreună nu aflarăm pace,
Ci căutarăm focu-ncins în zare,
Și rostul lumii care se preface,
Și-al nostru, celor trecători sub soare.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecutului, amintindu-și de momente intense și transformative. Vorbește despre o legătură profundă formată în vremuri dificile și despre căutarea continuă a sensului vieții.