Aud iarna cum vine cu pași de cristal.
Lungile nopți se suprapun
pe veghea însingurată a mamei –
vântule tu,
legat la ochi cu tulpan de zăpadă,
ram de măr,
ce încă mai porți
în seva ta adormită
stropi scânteietori
din trecuta bucurie a unor copii amărâți,
nu-i bateți la geamul de dor,
nu-i amăgiți așteptarea.
Iată-mi grijile,
anevoios trecând apa speranței,
iată visele,
întristările mele de aur;
iată liniștea
din care abia apuc să zăresc
azuria ei haină –
bântuiți-le!
Răvășiți oglinda gândului,
pe care nimănui nu-l arăt,
rărunchii de lebădă străvezie ai clipei –
tulburați-i
când sunt dusă spre gură de rai
sau spre gură de lup,
dar mamei – nu-i amăgiți așteptarea.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie și nostalgie în timpul iernii, reflectând asupra amintirilor din trecut și a așteptării, în timp ce protejează speranța și liniștea mamei. Vorbitorul își expune grijile și visele, dar cere ca așteptarea mamei să nu fie tulburată.