Fir-ai tu să fii de deal,
Te-a bătut vântu-n zadar,
Că după cincizeci de ani
Ești la fel cum te știam,
Coasta ți-e tot înverzită,
Tâmpla mea e-ncărunțită,
Tâmpla mea e-ncărunțită,
Fața mi-e îmbătrânită.
Și tu, piatră de pe prund,
Bătută de ploi și vânt,
Eu îmbătrânii de tot,
Tu nu te-ai clintit din loc,
De-aș fi fost și eu din piatră
Nu-mbătrâneam niciodată,
Dar de-atâta drag și dor
Mult mi-e frică să nu mor.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă melancolia și regretul față de trecerea timpului, contrastând efemeritatea vieții umane cu eternitatea naturii. Vorbitorul reflectă asupra îmbătrânirii și asupra dorinței de a fi la fel de neclintit ca elementele naturii.