Frunzuliță verde de mărar,
În pădurea de arțar
Mă-ntâlnii c-un pădurar,
Lele, om ca el mai rar:
Avea părul gălbior
Și mustața de fuior,
Lele, să-l iubești cu dor,
Mă-ntreabă de tai surcele
Ca să-mi ajute la ele,
Îi spusei că nu vreau lemne
Că nu-i neica să mă-ndemne,
C-a plecat râzând aseară
Pe unde-i pădurea rară
Și până nu l-oi găsesc
N-am la ce să mă-ncălzesc.
Frunzuliță verde de mohor,
Ajunsei pân’ la izvor,
Mă-ntâlnii c-un vânător,
Lele, ce frumos fecior:
Era negru la mustață,
Zâmbitor și alb la față,
Lele, să-l iubești o viață,
Puse arma să ochească,
Îi strigai să se oprească,
Fiindcă nu sunt căprioară,
Sunt Mărie, Mărioară,
Că îl caut pe neicuța,
Dar nu-i cunosc potecuța
Și până nu l-oi găsi
De nimica n-oi muri.
Frunzulută verde de făgui
Într-un luminiș dădui
Și pe neica mi-l văzui,
Lele, om ca neica nu-i:
Avea părul nu știu cum,
Ochii nu pot să vi-i spun,
Dar e omul cel mai bun
Cu el vreau să mă cunun,
Tăia lemne cu securea
Și cântă cu el pădurea.
– Pentru cine cânți, neicuță?
– Pentru tine, Măriuță.
– De ce tai pădurea deasă?
– Să-mi fac căprior la casă.
– Cine să stea neică-n ea?
– Eu cu tine, puica mea.
Sensul versurilor
O tânără își caută iubitul prin pădure, întâlnind diverse personaje. În final, îl găsește și își declară dragostea și intenția de a se căsători cu el.