Stefan Augustin Doinaş – Insula

Cândva aceste litere pierdute
ca niște reci schelete de mărgean,
pe rând, în adâncimea fără cute
a unui veșnic, nevăzut ocean
se vor depune-ncet în straturi groase,
temeinic, sub fantasticul cristal
al unor alte zile, mai frumoase,
și – fără să stârnească niciun val –
aproape în secret, or să-și ridice
atolii inelați mereu mai sus
prin apa care cu mișcări complice
o să le spele creștetul apus,
din ce în ce mai mult și mai fierbinte,
din ce în ce mai des și mai duios,
parcă chemând aducerea-aminte
și măduva de-argint a unui os,
pân’ ce oglinda mării se va sparge
de fruntea lor ieșită din adânc,
ca de-o epavă cu străvechi catarge
ce poartă încă pânze la oblânc.
Și poate-atunci, aduse-n larg de vânturi
din țărmuri viitoare, pulberi vii
or să presare proaspete pământuri
pe piscurile reci și alburii.
Și astfel, într-o bună dimineață,
la ora când azuru-i încă crud,
o insulă va răsări din ceață
în drumul marinarilor, spre sud.
Iar căpitanul navei o să strige:
– Hei, ancora!.. Și fierul va cădea
în mare și-ascuțitele cârlige
o zi întreagă vor vibra în ea,
în timp ce mateloții or să care
butoaiele cu apă de băut
de pe ostrovul fără nume, care
așa, ca din senin, a apărut.
O gură doar – sorbită pe-ntrecute!
Apoi din nou scufunde-se-n ocean
pe veci aceste litere pierdute
ca niște reci schelete de mărgean..