Stefan Augustin Doinaş – Atelier

Am vizitat un pictor, cotat printre cei buni,
care pictează numai tablouri cu nebuni.
O galerie vastă de piei și de osânze
se-nșiră, fragmentată pe zeci și zeci de pânze.
Nebunul-ce-se-crede-Napoleon-pe-tron
e chiar portretul clasic al lui Napoleon
(în vale curge Sena sau, poate, Berezina).
Femeia-care-și-coase-cu-ață-limuzina
e o elevă grasă cu moațele pe cap
ce stă și tricotează (probabil un ciorap).
Bruneta-tristă-pentru-că-i zice lumea „Blonda”
e-o copie fidelă (în mov) după Gioconda.
Împrejmuit de tomuri, ghicesc un anticar;
sub ramă scrie numai atâta: „Anti-car”
(sunt caractere sobre care-și vădesc conturul,
încât îmi pun problema: Al cui e calamburul?).
Nebunul-ce-și-dă-drumul-din-pom-zicând-că-i copt
atârnă sub o creangă de frasin, ca un opt;
iar frasinul e frasin, și umbra lui umbrește
o față roz (pictată de-a-ndoaselea, firește).
Nebunul-transatlantic plutește. Lângă el
plutește-un transatlantic cochet și mititel
pe-o mare foarte mare cu spume și furtună
(talazul este verde, iscălitura brună).
Nebunul-ce-se-crede-el-însuși și nu vrea
să-și vadă mutra poartă o mască peste ea;
se vede că-i făcută cu ochi și cu sprâncene.
Un-lup-bătrân-de-mare (de fapt un profesor
de geografie) trage din pipă visător;
atât de mari i-s ochii și-atât de vie-i para,
că mi-am aprins la focul din pipa lui țigara.
Apoi se văd: nebunul-normal, șacalul-blând,
savanți-peripatetici ce cugetă umblând,
codoșul-fiu-de-rege-care-se-crede-divă,
nebuna-la-modistă, la-cooperativă,
nebunul-***, poetul-al-cărui-vis-era-
să-nu-accepte-Premiul-de-stat, et caetera:
o biată omenire cu fețe-atât de hâde
și-atâta de reale încât nu-ți vine-a râde.
Dar autorul însuși este cu mult mai trist.
-Ei, ce zici? mă somează pletoricul artist.
Iar eu, stingând chiștocul în barba-i tutunie:
-Maestre, zic, lipsește un pic de nebunie.