Ea. Ea e o fată drăguță, elegantă-n felul ei. Felul principal pe zi pare plimbatul pe alei, că-i obosită mereu. O vad cum se plânge de dureri și nu stau pe gând, îi cedez locul meu, deși, merită mai mult. Și nu-mi mulțumește niciodată! Poate-i orgoliul ăla feminin de vină, poate e noaptea, mașina ce ne ține ca-n vitrină. Dar îmi place, îmi place nebunește să o privesc de sus când citește sau când se uită fix în ochii lui și el privește prin ea și ea sensibilă se stinge ca o stea. Dar, dragă de ea, cade cam rar, că nu toți proștii din viața ei o tratează murdar. E colorată gentil de haine și parfum discret, machiaj plin de curaj și un ruj roșu încet. Niște pantofi cu toc tare, obosiți de plimbare, fuste ușor peste genunchi și o geantă mare. Ce ascunde, mi se pare mie, multe căi necurate de salvare ca o poezie! Știi, uneori stă timidă și ascultă, muzică multă, piese ce uneori o fac încet să plângă. Nu tre’ să-mi vorbești, știu cine ești, te văd pe aici de ceva luni și mă tot ocolești, stai acolo, termină-ți pagina și dacă într-o zi te vei citi să știi că-i mâna mea, dragă.
El. Ce să zic de el. E genul de băiat puțin din toate, pasionat de bani mărunți, mărunt în rânduri sparte. Nu știe pașii, calcă pe vârfuri orice dimineață și când dezlipește ochii realizează câte îi lipsesc din viață. E grea muzica poate, cere multe, începe dependența, că doar când fumează halucinogen simte diferența. Și uită, că sunt palme ce-l iubeau mult de mult, o amintire, dar le simte pe obraji când îl lovesc alte femei să-și vină-n fire. Își respiră porția de viață-n drum spre casă. Viața, acest traseu scump doare, speranța că mâine ea-l va iubi mai mult moare. Și tace, mașina trece printr-o clipă, fier pe fier, scântei din cer și inima bate-n uși să se deschidă. Respiră greu, cade-n genunchi, privește-n jur, întinde mâna către ea și ea dă pagina. Indiferentă, nici nu privește la el, cum tremură și se târăște și e cam așa mereu. Aceeași poveste-n fiecare seară, acel el disperat și bolnav ce stă să moară, aceeași ea plină de durere și timp. Același scaun rece în care zac, fără să zic nimic.
De ce?.
Păi dacă tu, prietene, dacă tu ți-ai privi trecutul în față, nu ți-ar fi frică de ce vezi? Totul dus la extrem într-un fel de mijloc de transport, spre un fel de casă. Mie-mi venea să-mi ard degetele cu bricheta, să mă trezesc, dar cine mai putea să miște mâinile. Cui îi mai pasă că e un vis? Incertitudine, sentimente, scârbit de ce vedeam. Eram un regizor incompetent pentru doi monștri sacri ai istoriei mele. Și știam că dacă îi voi privi mă voi preface-n piatră, da m-am gândit că poate, cine știe, îmi pun ăștia un piedestal frumos și mă lasă într-un loc liniștit departe de gălăgie. Să fiu un boem și trist, suport de porumbei.
Măcar scap odată de noi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație toxică și distructivă dintre doi oameni. El este dependent și disperat după afecțiunea ei, în timp ce ea pare indiferentă și detașată, ambii fiind prinși într-un ciclu dureros.