Ruta douăzeci și doi…..
Știam, stăteam și eu cu voi.
Discutam p-acolo câte ceva,
Și p-afară fulgerul bătea.
Îmi zic să ies afară să mă liniștesc,
Ajung în pragul ușii, încet încet îmi amintesc.
Fratele meu murise chiar ieri
Și din ziua aceea, nu am mai plecat chiar nicăieri.
Îmi iau fularul, geaca și-am plecat
Am plecat pe drumuri, puțin supărat.
Ajung la poarta cimitirului de piatră
Ajung acolo, văd o piatră spartă..
Pe o plăcuță scria mic și negru:
„Aici se odihnește Petru”
Cad în genunchi încet și apoi încep să plâng,
Stau prost dispus și în gând încep zicând:
„Ce naiba s-antamplat, eu nu am fost acolo,
Când fratimiu murise, eu faceam versuri solo.
Cum de n-am putut gândi că i se putea întâmpla
Își putea întâmpla ceva rău nu altceva”.
Și încet, lacrimile le ștergeam,
Piatra fratelui de la mormânt eu o pupam.
Mă ridicam demn și curajos
În gândul meu eram bine și voios.
Acum că m-am liniștit puțin e bine,
Cu pași mici plec de-acolo numai eu știu de mine.
Plec, ajung acasă repejor,
Mă duc în camera mea, fac ca un motor.
Mă urc în pat plin de hainele grele,
Și stau și mă adâncesc în gândurile mele,
Până la urmă apuc să dorm, în jurul meu e negru.
Tot ce pot să-mi amintesc e:”Aici se odihnește Petru”.
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea și regretul unui bărbat după moartea fratelui său. El vizitează mormântul fratelui și își amintește de momentul în care a aflat vestea tragică, simțindu-se vinovat că nu a fost prezent.