Sira – Curaj de Prințesă

Te arunci în val exact ca la bal.
Descult mergi și pe jar.
Ridici rochia cu mâinile și pe orice drum tu mergi.
Nu ai frică că te murdărești.
Ai avut coroana, dar ai aruncat-o.
Preferi să fii o simplă fată decât prințesa uitată.
Totuși, ai sângele de regină ce încă ți-a rămas.
Ai o putere mare în tine, și curaj?
Curaj ai cât zeci de domnițe cu prinții lor alături.
Când vrei să te joci tu îți creezi jocuri.
În turnul tău stai singură și nu îți vrei prințul încă, dar inima îl cere.
Zâmbetul ascunde, dar ochii dezvăluie o mare parte din durere.
Nopțile îți știu orice suspin sau șoaptă.
Nu mai crezi că începutul se termină cu o faptă.
Acum totul e altfel, zmeii stau în fața castelului și te așteaptă.
Prințul vede și ezită să vină de fiecare dată.
„Ăsta nu e prinț” așa îți zici mereu.
„Unde e și de ce nu apare? Nu vreau vreun zmeu.
Nu vreau alt castel când am unul și sunt singura ce îmi deschid o ușă.
Mă tem că într-o zi voi ieși pe ea și în abis voi fi dusă.
Mă tem de el, mă tem de necunoscut. Poate pentru că sunt femeie.
Nu vreau necunoscutul pentru că mă afundă în mizerie.
Și plâng, o recunosc. Uneori fără motiv.
Dar sufletul e atât de încărcat încât îl rănește orice parsiv.
Orice privire parcă e în inimă și mă răneste.
Orice vorbă disprețul mi-l mărește.
Și îmi pare rău că în sufletul meu încolțește ura.
Pe tabla asta de șah eu sunt regina, nu tura.
Și totuși, mă simt neputiincioasă.
Orice aș face parcă inima visează.
Nu ajunge nici privirea până în zare.
Stă mereu în pământ, curaj nu are.
Dar sunt eu, cea care am fost mereu.
Acum am rămas singură și mă întreb cine sunt eu.
Ce vină am? Ce dor nebun tot mă apasă?
Dacă e realitate sigur e și vrajă.
Urât colorată, castelul e mare dar parcă nu am loc.
Mă strâng pereții și în inimă arde un vechi foc.
Noroc? Cum să am parte de el când totul mă deprimă?
Am atâtea întrebări încât nimeni nu face lumină.