Tot ce e viu e-nsemnat
Cu un har de la-nceput,
Dacă nu aș fi poet
Aș fi fost tâlhar temut.
Slab și mic, totdeauna
Printre băiețandri erou vestit,
Adesea, adesea mă întorceam acasă
Cu nasul zdrobit.
Și înaintea mamei speriate
Spuneam cu gura sângerară, rece:
-Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră.
Până mâine trece.
Și acum că s-a potolit
Fierberea din zilele acele
O putere nestăvilită
Zbucnește în poemele mele.
Cuvintele vin râuri de aur,
Și peste fiecare rând se revarsă
Îndrăzneala copilului zburdalnic
Cu vestmânt sfâșiat, față arsă.
Ca și atunci sunt mândru și cutezător.
Pasul mi-e nou; nici o cătușă nu-l strânge.
Înainte mă băteau peste bot
Acum sufletul mi-noată în sânge.
Și astăzi nu mamei
Ci adunăturii străine care râde îi zic:
-Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră.
Mâine nu se mai cunoaște nimic.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei copilării dificile, marcată de violență, dar și de o forță interioară care se manifestă mai târziu prin poezie. Vorbitorul își amintește de momentele grele, dar și de curajul și mândria care l-au ajutat să le depășească, transformând durerea în artă.