Sprânceana serii și-a închis tristețea,
Stau înhămați în curte niște cai.
Au ieri mi-am dat de dușcă tinerețea?
Au nu ca ieri, tu dragă îmi erai?.
Nu sforări tu, troică-ntârziată,
Trecută viața n-o mai prinzi pe deal.
Că mâine, poate, soarta mea ciudată
Va conteni-o patul de spital.
Că mâine, poate, voi pleca aiurea,
Lipsit de țel și culegând ponos.
Cum cântă ploaia sură și pădurea,
Ascultă omul cât e sănătos.
Mi-oi trece suferințele-n uitare,
La vechea rană nu vreau să mă uit.
Tu, chip iubit! Tu, voce-alinătoare!
Pe tine numai n-am să te mai uit.
Chiar de-oi iubi pe alta, pe oricine,
Din amintiri te-oi scormoni mahnit
Și povestindu-i, scumpo, despre tine,
I-oi spune că iubită te-am numit.
I-oi povesti cum curse viața noastră,
Care fiind se pare că n-a fost..
Tu, capul meu, în goana ta albastră,
De ce mă faci să sufăr fără rost?
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și melancolia față de o iubire pierdută și trecerea timpului. Naratorul reflectă asupra tinereții pierdute și a suferințelor, amintindu-și cu drag de persoana iubită, chiar și în eventualitatea unei noi iubiri.