Venea în zori să ia apă, ca un liliac bătrân
clătinându-se peste câmp:
tusea pompei, larma făcută de găleată
și lentul diminuendo, în timp ce se umplea
o anunțau. Îmi amintesc șorțul gri,
îmi amintesc smalțul sărit din buza găleții,
vocea ca un scârțâit
precum cel din încheieturile pompei.
Nopțile în care-o lună plină se ridica
peste casă, peste acoperișul ei și cădea
înapoi pe fereastră, în apa de pe masă.
Din care-am luat acum să beau din nou, încercând să
fiu credincios vorbelor scrise
pe cana ei, Amintește-ți Dăruitorul, aproape șterse.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice legate de o persoană dragă și de ritualurile simple ale vieții de la țară. Gestul de a bea apă dintr-o cană veche devine un simbol al legăturii cu trecutul și cu valorile uitate.