Văd umbra mea şi-un drum pustiu
Dacă sunt victimă sau călău nu ştiu
Văd crucea ce-mi va prelungi amintirea
Blindat sufleteşte, încerc să nu mă pierd cu firea.
Totul pare mort, dar nu-ngropat
Eu-s bandajat şi pe mâini de sânge albastru pătat
Clopotele bat şi suspină
Apar oameni în jur ce se-nchină.
Văd cum mă străbate o lumină, ard ca un foc mocnit
Ceru-i o cătare prin care sunt ochit
Cu privirea împăienjenită ies la liman
Întâmpin cel mai nobil sentiment uman.
Cred c-am pătruns în Abisurile firii
Parcă mă nasc din nou în zodia împlinirii
Văd natura antropomorfizată
Dumnezeu mi-a dat inima, acum cine mi-o mai face să bată?
Sunt în purgatoriu?
Sau e-un vis premonitoriu
Dar ochii se scurg când revii, i-am deschis
Noaptea oarbă m-a mai scuturat de-un vis.
Sensul versurilor
Piesa explorează un vis tulburător despre moarte și purgatoriu, sugerând o introspecție asupra condiției umane și a spiritualității. Protagonistul se confruntă cu incertitudini și căutări existențiale, oscilând între victimă și călău.