Tot îmi zice frunza-n nuc
Ce am, de ce mă usuc
Și umblu pe drum năuc.
Frunzuleană eu ți-oi spune
Cât amar este în lume
La inima mea tot se pune.
De-atâta amar ce duc
Întâi plâng și-apoi mă culc
De mă-ntreb cât o mai duc.
Și de jelea ce mă sapă
Nici o apă nu mă-neacă
De-ar ploua o lună-ntreagă,
Mă plâng ție frunză verde
Că nime-n lume nu mă crede.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de tristețe și deznădejde. Naratorul se confesează unei frunze, simțind că nimeni altcineva nu îl crede sau nu îl înțelege, fiind copleșit de amarul vieții.
