Zări pierdute-n flăcările,
zilelor fără adăpost,
ale cuvintelor ce tremură de frig,
pe bolta destinului prăfuit,
de atâtea stele căzătoare,
în inimile cărora,
își înmormântează clipele eternitățile,
unde am fi zburat la nesfârșit,
pe aripile de piatră,
ale unei iubiri,
peste care încă,
nu ar fi călcat vreodată,
disperarea,
strivindu-le cu pașii de plumb,
ai absurdului,
care ne lasă și acum,
să ne așteptăm la nesfârșit,
pe noi înșine,
cei care nu mai suntem,
cei de atunci,
fiindcă acum,
am ajuns să zburăm,
umai pe aripile de ceară,
ale viselor,
care ni se topesc în flăcările,
singurătății,
în care ni se prăbușesc,
visele topite,
pentru a uda cu ele,
lacrimile adevărului,
ce ni se preling,
în pașii ce nu lasă urme,
ai uitării.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de pierdere și uitare, accentuând cum dezamăgirile și singurătatea erodează visele și lasă în urmă doar lacrimi. Metafora pașilor care nu lasă urme sugerează dispariția amintirilor și a identității.