Sorin Cerin – De Când Ești Amintire

De când eşti Amintire,
am ajuns să vorbesc cu Stelele,
să le întreb,
dacă-şi amintesc,
de Steaua ta,
care poate nu a căzut,
posibil să fie o greşeală,
a unui Dumnezeu,
străin de noi înşine,
care a aruncat de pe bolta Viselor sale,
o altă Stea,
dar nu pe tine.
Drept răspuns,
toate Stelele tac,
pâlpâind cu Lacrimi de Lumină,
ştiind că ai rămas pentru Eternitate,
numai Steaua,
ce va străluci la Nesfârşit,
dar pe bolta Sufletului meu.
De când eşti Amintire,
rătăcesc prin pustiul Inimii unui Înţeles,
al Non-Sensurilor Existenţei,
însetat de Răspunsul,
pe care mi l-ar putea da,
Viitorul Ruinat,
atunci când vreau să mă înveşmânt,
cu Visul de a te avea alături,
fiindcă îmi e dureros de frig,
de Memoria ta,
ce îmi macină ţărmurile Fiinţei,
care se surpă neîncetat,
în adâncurile fără de margini,
ale Spinilor otrăviţi ai Regretelor,
din cărămizile cărora,
mi-am reclădit catedrala,
Chipului tău,
din care nu a mai rămas,
Nimic altceva,
decât Adevărul Absolut al Iubirii,
pe altarul căruia,
am aşezat Regăsirea,
ştiind că este icoana Sufletului tău,
la care mă rog,
ca următorii Zori,
să nu mă mai strivească,
cu plumbul indiferent şi trist,
al Tăcerii,
ca şi cum nici nu ar exista,
Trecutul.
De când eşti Amintire,
secer până la rădăcină,
buruienile Gândurilor Negre,
care au început să ne năpădească,
Nemărginirea Viselor,
furate de către Iluziile Adevărului,
pentru a fi vândute pe Nimic,
Paradisului unui Dumnezeu,
care şi-a făurit din trupurile lor,
Lumânările de Stele Căzătoare,
ale Destinelor,
pentru a fi aşezate la capul,
Iluziilor Morţii,
atunci când Viaţa ne este depusă,
în sicriul Simţămintelor,
prin Întunericul atâtor Dureri,
pe care să le îmbrăţişăm,
pentru a ne mistui cu Suferinţă,
Viaţa înfrumuseţată,
de către Iluziile Existenţei,
Inimilor de Ceară ale Uitării,
topite,
pe fruntea Regretelor,
pe ale căror Orizonturi,
suntem forţaţi,
să ne sprijinim,
Trecutul.
De când eşti Amintire,
alerg pe drumurile noroioase,
şi atât de înecăcioase,
ale Întrebărilor,
pe care nici unul dintre noi,
nu le mai putem respira,
cu plămânii Lacrimii,
astupaţi cu praful,
Cimitirelor de Speranţe,
ale unui Destin,
atât de străin de noi.
De când eşti Amintire,
mă pierd printre Visele,
bolnave de lipsa ta,
din Privirea Necuprinsului,
pe bolta căruia,
ne îndreptam,
undeva-cândva,
dorind să ştim,
dacă Steaua,
care ne va ieşi în cale,
se numeşte Iubire,
ca să-i putem da,
numele Timpului nostru,
pentru ca Sentimentele,
să-şi reaprindă,
la umbra Fericirii,
Focul Sacru al Iubirii,
la care să ne încălzim Destinul,
ce acum,
a devenit sculptat,
în Piatra rece şi insensibilă,
a Non-Sensurilor Existenţei,
unui Absurd,
al Nimănui.
De când eşti Amintire,
îi vorbesc adeseori,
Destinului modelat din lutul Suferinţei,
de mâinile unui Dumnezeu,
al Păcatelor Originare,
care ne-a ales anume,
Steaua Căzătoare,
a Despărţirii,
reîncarnându-ne într-o Lume,
pe care niciuna dintre Razele,
Luminii Divine,
care străluceau orbitor,
în Inimile Simţămintelor noastre,
din Nemărginirea,
de dinainte de a ne naşte,
nu ar fi dorit-o vreodată,
în Gândurile lor,
ce-au devenit muritoare,
odată cu Destinul Durerii,
în care ne-am întrupat.
De când eşti Amintire,
Fericirea,
a ajuns să cerşească,
mila Cimitirelor de Inimi,
ale Zilelor fără Adăpost,
în care suntem obligaţi,
de către Non-Sensurile Existenţei,
să ne înmormântăm,
Iubirea,
care s-a îmbolnăvit,
printre gheţurile neiertătoare,
ale Deşertăciunilor,
pe care aceasta,
spera să le topească cu Simţămintele,
ce deveneau,
tot mai lipsite de puteri,
şi adâncite,
în ultimele noastre,
Cimitire de Cuvinte,
atunci când traversau,
zebrele Binelui şi Răului.
De când eşti Amintire,
ai devenit,
o Floare de Lacrimă,
care te-ai prelins,
fără voia ta,
pe faţa,
unui Dumnezeu,
atât de rece şi de inuman,
încât ai îngheţat,
devenind o Floare de Gheaţă,
oglindită,
în Privirea încremenită,
a Morţii,
ce acum,
îţi ascunde,
Lumina Divină a Sufletului,
printre Inimile Inerte,
ale Anilor,
prin care am trecut,
Împreună,
ce izvorăsc abundent,
în Cănile de Pustiu,
sorbite cu nesaţ,
de Iluziile Vieţii şi ale Fericirii,
în care ai fost întrupată,
de către un Destin,
al Nimănui.
De când eşti Amintire,
îţi vorbesc de câte ori văd,
cum Inimile de Vânt,
ale Deşertăciunilor,
îţi sculptează,
din Piatra Amară a Existenţei,
cu dalta Norilor de Plumb ai Inimii,
Zâmbetul încremenit al Morţii,
atât de străin,
încât aş da orice,
să te pot elibera,
din catedrala Desfigurată a Durerilor,
Non-Sensurilor Existenţei,
care mi te-au răpit,
pentru a alerga cu tine,
într-o Lume de Apoi,
care te ascunde,
printre mormintele Jurămintelor,
pe care ni le-am făcut,
pe Altarul Iubirii,
năruit acum,
de Iluziile Vieţii şi Morţii,
pe care vreau să le învingem,
cu propria ta Moarte,
pentru a renaşte Împreună,
o nouă Stea,
care să nu se mai prăbuşească,
în Inima de Cenuşă,
a Viitorului Nimănui.
De când eşti Amintire,
ai devenit tu însuţi,
Adevărul Absolut,
pe care îl găsesc de fiecare dată,
în depărtările fără de sfârşit,
din Privirile Lacrimilor,
tot mai măcinate şi descumpănite,
în care se îneacă Speranţele,
de a ne reîntâlni,
într-o Lume,
unde să nu existe Stele Căzătoare,
cu Suflete,
întemniţate prin încarnare,
în ţărâna Iluziilor,
unui Destin al Nimănui.
De când eşti Amintire,
te fredonez,
refren de Lumină Divină,
cântat de Îngerii Iubirii,
pe Cerurile Pierdute,
ale Sufletului meu,
pietrificat de Durerea,
care şi-a sculptat,
propria Inimă de Piatră,
a unui Viitor al Nimănui,
care să bată în piepturile,
Eternităţilor de Clipe,
ale Morţii,
pe fruntea cărora,
se preling Lacrimile Făgăduinţelor noastre,
de a rămâne mereu,
Împreună.
De când eşti Amintire,
Trupurile Simţămintelor noastre,
ni se transformă mereu,
în stelele căzătoare ale Dispariţiei,
care se prăbuşesc pe asfaltul negru şi rece,
al Destinului,
spălat de Înţelesurile îngheţate,
ale Cuvintelor ce-au înebunit,
prin Ospiciile Despărţirii de noi înşine,
atunci când fiecare am realizat,
că nu suntem nimic mai mult,
decât fumul Amintirii,
care ni se prelinge,
printre degetele Lacrimilor răsfirate,
pe Inima de Piatră Amară,
a Uitării,
dăruită de Dumnezeul Nimănui,
Morţii,
care nu ne-a meritat,
motiv pentru care,
am să te răpesc din Întunericul fără limite,
al Distrugerii,
şi am să-ţi aprind Sufletul,
cu Visele mele,
pentru a te transforma,
într-o Stea,
ce nu-şi va mai părăsi niciodată,
bolta Adevărului Absolut al Iubirii,
pentru a cădea,
în ţărâna rece şi nepăsătoare,
a Stingerii,
acestei Lumi a Nimănui.
De când eşti Amintire,
alerg spre Nicăieri,
încercând să prind mâna rece a Speranţei,
de a mă părăsi pe mine însumi,
trecând dincolo de această Existenţă,
unica care mi-a mai rămas,
de zburat pe aripile Suferinţei,
şi de a conştientiza,
că nu mai exişti,
între bătăile Inimii mele,
pe această Lume a Deşertăciunii,
unui Cuvânt al Creaţiei,
Durerii,
în toată splendoarea lui,
de a făuri Minuni,
ale Absurdului,
pe care să le preamărim,
înecaţi în Lacrimile Viselor dărâmate,
la Ţărmurile cărora ne surpăm,
Simţămintele,
la porţile unui Viitor Ruinat.
De când eşti Amintire,
ai rămas acelaşi,
Zbucium al Iubirii,
cu tălpile Viselor însângerate,
de Apusurile Toamnelor târzii,
ale Aşteptărilor zadarnice,
pe Soclurile goale,
ale Regăsirilor de Sine,
răpite de către Compromisurile,
Non-Sensurilor Existenţei,
făcute Iluziilor Vieţii şi Morţii,
reci şi perfide,
care ne-au obligat Destinul,
să devenim Statuile Vivante ale Absurdului,
pe Scenele prăfuite ale Timpului Nimănui,
înaintea căruia ne jucam,
rolurile propriilor Eternităţi de Clipe ucise,
rătăcite printre aplauzele interminabile,
ale Supliciilor,
care ne asurzeau,
cerându-ne mereu,
o nouă reprezentaţie,
unde să folosim,
aceiaşi recuzită,
a Deşertăciunilor.
De când eşti Amintire,
te caut prin paginile,
roase şi indescifrabile,
ale Aşteptărilor tot mai grele,
aride şi pustii,
dintre mine,
şi Spaţiile fără de sfârşit,
ale Inimii tale,
a cărei ceas,
s-a defectat,
tocmai când urma să alegem Ora exactă,
unde ne-am fi Întâlnit,
Nemărginirea,
redevenind unul şi acelaşi Suflet,
al Iubirii,
care zace acum crucificată,
pe lespedea rece,
aşezată pe mormântul,
Eternităţii de Clipă,
al Lacrimii unei Iubiri,
unde locuim acum.
De când eşti Amintire,
mă gândesc mereu la tine,
Lumină Divină a Zorilor,
Adevărului Absolut,
care m-ai părăsit,
pe umerii îndureraţi,
ai Zorilor unor Paşi,
ce nu se vor mai reîntoarce niciodată,
din braţele Stelei Căzătoare,
a Cimitirelor de Cuvinte,
pe care ni le adresau,
Absurdul şi Deşertăciunea,
unui Destin,
al Nimănui,
care nici măcar,
nu ne-a mai aprins vreo lumânare,
la capul muribund,
al Eternităţii noastre de Clipă,
atunci când te strigam surd în zadar,
pe străzile pustii ale noilor Orizonturi,
care mi-au închis Visele,
între gratiile fără Cer,
ale aceloraşi Iluzii ale Vieţii şi Morţii,
pe care nu le luam niciodată,
în serios când eram împreună.
Eşti o Liră a Existenţei mele,
la care vor cânta etern,
Îngerii Cerului Iubirii,
pe care i-am cucerit împreună,
ţinându-ne de mână,
Adevărul Absolut,
alături de care,
nu credeam ca Steaua Inimii noastre,
să cadă vreodată,
în braţele Deşertăciunii,
acestor Non-Sensuri ale Existenţei,
ale Iluziilor Vieţii şi Morţii,
înveşmântate în Absurdul,
ce dă sens,
acestei Lumi a Nimănui.
De când eşti Amintire,
mă arzi într-una cu Jar de Evocare,
ca să primesc strălucirea Viselor tale,
de Stea a Iubirii,
pe Cerul întunecat al Sufletului,
în bezna căruia,
rătăcesc prin pustiul Cuvintelor,
ce se preling pe faţa Lacrimii,
pline de mucegaiul Singurătăţii,
la margine de mormânt al Înţelesurilor,
ce nu mai aveau Nimic de spus,
atunci când vorbeam despre tine,
în Primăvara mugurilor Tristeţii,
ale căror flori vor fi dăruite,
în buchete de Pomeniri,
Respiraţiei unui alt Timp,
care nu va mai fi al nostru.
De când eşti Amintire,
de fiecare dată când mă trezesc,
din Nopţile adânci şi pline de transpiraţii,
ale Coşmarurilor,
Zorii Singurătăţii,
mă îmbracă cu mantia Durerii,
sperând să mă ţină departe,
de frigul de sfârşit de Lume,
al Uitării,
care a început să sculpteze,
în Inima de Piatră Amară a Destinului,
noilor Eternităţi de Clipe,
Regrete şi Remuşcări,
care nici măcar nu te-au cunoscut vreodată,
pe scena unor Simţăminte,
ale acestei Lumi Dramatice,
unde am fost obligaţi,
să repetăm la nesfârşit,
rolurile Absurdului,
din Teatrul Non-Sensurilor Existenţei,
Iluziilor Vieţii şi Morţii,
pe limba cărora,
ne-am perfecţionat fără voia noastră,
Deşertăciunea,
acestei Realităţi.
De când eşti Amintire,
vorbesc cu orice adiere de Vânt,
deschizând porţile Rănilor adânci,
ale săgeţilor înfipte în trupurile,
tot mai vlăguite ale Cuvintelor,
ce par a nu mai avea Nimic de spus,
pe aceleaşi străzi ale Privirilor,
acum pustii,
pe care ne plimbam,
undeva-cândva,
Adevărul Absolut,
al Iubirii,
încercând să-i găsim un alt Destin,
pe care să-l putem purta amândoi,
indiferent de ocazie,
cu mai multă lejeritate,
dar prin Târgurile Compromisurilor acestei Lumi,
nu am aflat decât aceleaşi vechituri,
zdrenţuite şi descompuse,
ale Suferinţelor,
vândute la suprapreţ,
propriului nostru Absurd,
de care încercam să fugim,
printre rădăcinile propriilor noastre Priviri,
după trupurile cărora ne ascundeam,
Neputinţa.
De când eşti Amintire,
ai devenit,
un Înger al Eternităţii mele de Clipă,
pe care am pierdut-o,
la ruleta unui Dumnezeu al Nimănui,
care face mereu Jocurile Suferinţei,
pentru Paradisul Durerilor,
pe care l-a creat anume pentru noi,
transformând Speranţele în gratii,
şi Destinele în Închisori,
de unde să nu putem evada vreodată,
legaţi cu lanţurile Inimilor de Plumb,
ale Zilelor decăzute din drepturile părinteşti,
ale unui Timp,
care credeam că poate fi al nostru.
De când eşti Amintire,
alerg fără să ştiu încotro te pot găsi,
printre cimitirele de Cuvinte,
ale Zorilor tot mai pustii,
ridicaţi de zmeiele Deşertăciunilor,
peste Cerurile Viselor noastre,
lovite din toate părţile,
de Furtunile Sentimentelor,
tot mai înegurate şi reci,
care se ridică spre Nicăieri,
ucigând Zările Îmbrăţişărilor,
în care ne pierdeam adeseori,
regăsindu-ne pe malurile unor Zâmbete,
ce s-au surpat în Neantul Uitării,
devenite acum,
Prăpastiile Disperărilor,
în care ne prăbuşim continuu şi azi.
De când eşti Amintire,
mă cert cu Neantul,
până când Ceasurile Nopţii se opresc,
lăsând în Calea lor,
colţii însângeraţi de noi Zile,
ai Amintirii,
pe umerii căreia,
vreau în zadar,
să-mi vindec,
Rănile adânci ale Lacrimilor,
ce ţin porţile deschise,
noilor Răsărituri de Plumb,
tăiate în carnea Gândurilor,
de Singurătatea,
obsedată într-atât,
de Eternitatea noastră de Clipă,
a Iubirii,
încât după ce a vânat-o,
prin Deşertul Inimii mele,
acum o arde pe rugul,
Deşertăciunii acestui Timp,
al Absurdului.
De când eşti Amintire,
mă răzvrătesc la tot,
ce înseamnă Gând,
dorind să te am alături,
pe Orizontul Flăcărilor de Dor,
care te aşteaptă,
încercând să-ţi reaprindă,
Calea Stelelor Nemărginirii,
pentru a ţi le aşeza,
în părul despletit al Lacrimii,
pe faţa căreia,
încă se mai prelinge,
Inima ta,
pe umerii căreia,
îmi rezemam,
întregul Adevăr Absolut,
care erai numai tu,
Iubire.
De când eşti Amintire,
îmi doresc ca acest Destin al Despărţirii,
să nu-mi fi aparţinut,
şi atunci strig,
şi alerg,
dar nu mă aude Nimeni,
fiindcă nu există un Spaţiu,
încotro să merg,
să te pot întâlni,
în afară de mormântul rece,
al Amintirii,
acoperită cu lespedea de Piatră Amară,
a Neputinţei,
pe fruntea căreia,
îţi aprind mereu,
rămăşiţele Inimii mele,
ce-au mai rămas netopite,
de Focul norilor de plumb,
ai Singurătăţii,
unde au rămas alături de mine,
dar Eternităţile de Clipă,
ale Durerii.
De când eşti Amintire,
vreau mai mult ca niciodată,
să te îmbrăţişez,
să-ţi cuprind Inima de Jar,
aşa stins cum este acum,
Înger cu aripi frânte,
sculptat în marmura Destinului meu,
a cărui Lacrimă,
nu mai are puterea,
să te readucă,
din Moarte,
pe Cerul Respiraţiei acestui Timp,
pe bolta căruia,
încă mai cade,
Steaua ta,
adânc în Sufletul meu,
mereu neîmpăcat,
şi prăbuşit la tălpile grele,
ale Norilor unor Decepţii,
născuţi dintr-un Cuvânt al Facerii,
ce nu a fost rostit niciodată,
pentru noi,
de către Dumnezeul,
care ne-a confiscat Iubirea,
pentru catedralele Lui de Păcate Originare,
ale căror pereţi de Priviri Goale,
încă ne mai susţin Icoanele Suferinţelor,
îndurate de către Despărţirea,
alături de care,
eram obligaţi să ne adăpostim,
Simţămintele Furtunilor,
ce încă mai clocotesc,
în venele Lacrimilor Viselor mele,
atât de îndurerate de tine.
De când eşti Amintire,
vreau să mă revărs odată cu tine,
fluviu de Lumină Divină,
să-mi spăl în apele Vieţii tale Veşnice,
faţa Eternităţii de Clipă,
a Lacrimii,
pe care mi-ai dăruit-o,
devenind unica Speranţă,
ce mi-a mai rămas,
ţinută până acum,
de Cerurile Cuvintelor,
ce aveam să le mai rostesc vreodată,
Inimii de Adevăr Absolut,
al Îngerului tău Păzitor,
care mi-a înfiat Visele,
aşa prăbuşite cum sunt azi,
fiindcă m-a iubit,
la fel ca tine,
mai mult decât propriile sale Aripi,
dăruindu-mi Speranţele Eternităţii lui,
pentru a le aşeza la tâmpla Inimii mele,
care te va aştepta mereu.