Nu cred că ai putea deveni,
O scânteie stinsă de cuvântul despărțirii,
Pe aripa frântă a Destinului meu,
Atunci când va ploua cu uitare.
Știi la fel de bine ca și mine,
Că suntem aceeași lacrimă,
Ce nu poate plânge niciodată
În amurgul firii noastre.
Să nu-mi spui vreodată că nu înțelegi,
Fiindcă am să privesc cerul,
Cum își deapănă amintirea,
Îngerilor care i-au călcat pragul,
Și își spuneau cât te iubesc.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei despărțiri și regretul față de o iubire pierdută. Naratorul reflectă asupra amintirilor și a imposibilității de a uita persoana iubită, simțind o melancolie profundă.