Regii lacrimilor atâtor religii,
și-au făcut palatele râsului de cleștar,
din plânsul oamenilor.
Cărămizi de cuvinte,
stau pline de igrasia patimilor,
să clădească noi garduri ale veșniciei,
care să ne apere de absolutul adevărului,
preamărind Iluzia Vieții.
Meșteri sprințari cu nume de clerici,
aleargă zglobiu în căutarea mortarului financiar,
care să le cimenteze cărămizile cuvintelor,
ferindu-se de mizeriile lumii,
cu promisiunile deșarte,
agățate de frunțile lor machiavelice,
că oamenii vor scăpa de toate nenorocirile,
prin și mai multă suferință.
Sensul versurilor
Piesa critică modul în care instituțiile religioase construiesc iluzii și promisiuni false pentru a controla oamenii, folosindu-se de suferința lor. Versurile sugerează că aceste instituții se îmbogățesc din credința oarbă, perpetuând un ciclu de suferință sub masca speranței.