Moștenire.
Într-un amurg primăvăratic,
Într-un amurg cu flori de tei,
Tu mi-ai trimis întâia rază
Din ochii mari și farisei.
Eu nu știam unde-ți e calea
Și nu știam de unde vii,
Solie mândră rătăcită
La pragul unei curți pustii.
O clipă te-am simțit aproape
Ca strălucirea unui fulg.
Te-ai dus apoi – și eu zadarnic
Aș vrea din minte să te smulg.
Dar cu fiorul clipei mute,
De-atunci eu sufletu-mi alint,
Ea-mi țese zbuciumul de-aievea
Și-mi țese visele ce mint.
Mă-ntreb: ce soartă rea mă face
Un rob de-a pururi să-ți rămân,
Să-și ard-o veșnicie-n mine
Făclia dorului păgân?
Pesemne noi odinioară
În alte lumi ne-am cunoscut
Și-n noua întrupare-aducem
Un strop din vechiul nostru lut.
Tu vii cu vechea stăpânire
În fulgerul unei priviri,
Pe când pe mine mă supune
Blestemul tristei moșteniri.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de iubire predestinată și pierdută, sugerând o legătură karmică între două suflete. Vorbitorul se simte legat de o persoană din trecut, fiind supus blestemului unei moșteniri triste.