Ascult ecoul într-o cameră fără suflet,
Merea o virgulă p-acolo, să te lase-n cuget.
Viața-i un test fulger, ce trăsnet tunet!
Și-s blocat în același loop, ca un sunet..
Aberez, n-am la ce să apelez,
Când apele-s tulburi și m-agit, m-ambalez,
‘S ca magma des, mag și m-adaptez,
Deseori, iau cuvinte și le maltratez.
Ce vrăjeală, pereții ăștia-și pierd din culoare,
În amețeală, mi-amintesc de timpuri în care,
Aveam intenții clare de-a surprinde bine tare,
Sânge, lacrimi și sudoare s-au vărsat pe apa sâmbetei..
Îmi amintesc precis, parcă mi-e prescris,
Dar pastilele nu-și fac efectul și rețeta-i proastă.
E un coșmar de vis, neantul ăsta-nchis,
Mă ține-n lanț, învins, ce tăcere nefastă..
O fi, un sindrom aparte, citesc în carte,
Văd un viitor, inuman, care ne desparte.
Un ultim paragraf menit să dea răspunsuri,
Lasă goluri în stomac și te umple de neajunsuri.
Îmi amintesc motive, scene și episoade,
Perspective și planuri ce păreau să dea roade.
Acum, sufletul în loc să dea, roade,
Și se macină-n cafea, spiritual ca eliade.
Și mă sting, oricum nimic nu m-aprinde,
Sunt eu și teama de a fi, ce se extinde.
Lumea pretinde, n-ai bani? te vinde,
Nu mă surprinde, eu mai bag și un vin de țară.
M-am îmbătat, sau. m-am împăcat?
Lumea-i haină, cu ce țoală șmecheră te-ai îmbrăcat!
Ai îmbarcat, pe o arcă-n drum spre nicăieri,
Rămân parcat, că tot am clacat taman ieri.
[x4]
Nici nu mă mai chinui, să mai țin pasu’,
Eu am ajuns la timp, așteptam să-mi sune ceasu’.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de izolare, depresie și reflecție asupra trecutului. Vorbitorul se simte blocat într-un ciclu, incapabil să găsească sens sau bucurie în viață, confruntându-se cu teama de a exista și cu deziluzia față de lume.