Pe frunte am o cunună, în deget am un inel,
Pe umeri somptuosul costum;
Mătăsuri și giuvaere regesti port pe el
Și sunt fericită acum.
Căci stăpânul meu mă iubește;
Când el făcu-ntâia oară dorinței drum,
Simții în pieptul meu cum bucuria crește,
Căci vorbele sunau ca de mort, și apoi zburau îngerește
Iar vocea părea a celui care căzu vitejește
În lupta din fundul văii
Și e fericit acum.
El, ca să-mi dea încredere, așa de bland îmi vorbi!
Și palida mea frunte o sărută, dar cum?
De o visare leneșă în mine se trezi,
Care spre țintirim încet mă învârteji,
Până ce eu, ca în vis, către cel de-alături șoptii
(Crezând că este el, cel mort – d’Eformie),
„Sunt fericită acum!”.
Așa au fost, iată, spuse aceste vorbe ce cântă,
Iată așa a fost făgăduiala de fum,
Dar cu toate că-mi fu credința veche înfrântă,
Cu toate că și inima mea se trezi și ea toată frântă,
Inelul acesta de aur cuvântă,
Arată că sunt fericită acum!.
Domnul să nu mă fi amăgit!
Căci parcă visez și nu știu cum
Sufletul îmi e deznădăjduit;
Mi-e teamă să nu fac un pas greșit,
Mi-e teamă că cel mort și părăsit
Nu e fericit acum.
Tr. Emil Gulian
Sensul versurilor
O mireasă se află într-o stare confuză și melancolică în ziua nunții sale. Deși afirmă că este fericită, versurile dezvăluie o teamă profundă și o presimțire sumbră legată de viitorul ei, posibil legată de moarte și pierdere.