De taina ei sămânța-și amintește;
În palma de țăran nu cântărea
Mai grea ca taina ce din vremi pornește
Cu somn făcută și cu pulberea.
Dar iată că o rană se lărgește:
Pământul cu tot greul lui o prinde,
Și umbra, care-n leagăn o cuprinde,
Căldura pe măsura-i răspândește.
Atunci sămânța zboru-și ia și suie
Ca o insectă vegetală, – neceată? ;
Inima lumii, omul cînd o știe,
Aude-n suflul nopții cum săgeată.
Nu te gândi, sămânța nu va putrezi,
E din virtutea spicului pornită;
Memoria-i subpământeană o vei auzi,
Și-n ea-ncolțește o amintire ce-o crezi neprețuită.
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul vieții și al transformării, folosind metafora seminței. Ea sugerează că amintirile și potențialul se află adânc înrădăcinate în noi, așteptând momentul potrivit pentru a încolți și a crește.