Domnului C. D. Fortunescu.
Nu m-au speriat, Durere,
Nici ghearele
Nici dinții
Cu care-atâtea fiare,
Ce tu le-ai asmuțit,
Mi-au sfâșiat iar carnea
În junghiuri de cuțit.
Nu m-au speriat, Durere,
Nici ghearele-ți
Nici dinții,
Căci îți știam și câinii
Și tigri suferinții
Și-ți cunoșteam și corbul
Ce poartă-n gheare-un ram -.
Mi l-ai trimis și mie,
În noaptea când eram
Pe cea mai slabă punte
Și jos mugea vâltoarea.
Mi l-ai trimis atuncea
Să-mi tindă-nșelătoarea
Momeală-a izbăvirii,
Dar nu m-ai prins în mreji.
Și-ai înțeles, Durere,
Că-n sufletu-mi stau treji
De-a pururi ochii care zâmbesc
Când lupt cu tine.
Ai înțeles,
Căci corbul de-atuncea nu mai vine
Să-mi tindă verdea floare
A leacului hain,
Deși, pe-o nouă cruce,
Mă bate-același chin,
Deși sub slaba punte
Mugește iar vâltoarea.
O, te cunosc, Durere,
Și știu să tac demult,
De-atunci când deznădejdea întâiului tumult
M-a prins fără de veste și am gemut prea tare.
O, te cunosc, Durere,
Și știu să rabd de mult,
De când întâia ceată de fiare nevăzute
Mi-au sfâșiat, nu carnea, ci sufletul în sute
Și mii de sângerânde fâșii de crez rănit.
Știu să te rabd, Durere,
De mult, căci ți-am hrănit,
Ți-am îmbuibat o viață, din plin,
Fiarele toate
Cu vântul și cu pâinea
Din care hrăneam, poate,
Cântarea fericirii în mii de vieți, mereu.
Și totuși cântă încă, în suflet, Crezul meu.
Sensul versurilor
Poezia descrie lupta cu durerea și suferința, dar și rezistența spiritului uman în fața acestora. Vorbitorul afirmă că a învățat să suporte durerea și că, în ciuda încercărilor, credința sa rămâne neclintită.