Departe ești, frumoasa și preaiubita mea,
Și totuși ochii noștri țintind aceeași stea.
La mii de ani lumină, ca-ntr-un adânc mister,
În fiecare noapte se întâlnesc pe cer.
Într-o clipită lanțuri de depărtări străbat!
Pătrund prin continente cu vânt înviforat.
Oceane mai tăcute ca piatra mișcă-ncet,
Solemne, transparente puhoaie de magnet.
Și azi îmi pare Calea Lactee un mister…
Iar înspumatul Gange a puhoit pe cer!
Și parcă niște umbre cu nalte cârji de lemn
Vin din adâncul nopții spre Gangele solemn.
Din munții Himalaya, spre-un depărtat serai,
Sakuntala coboară în mohorât alai.
Căzu o stea, sau poate în Gange, mai curând,
A scânteiat deodată inelul ei căzând.
Și azi, zărind inelul, am înțeles de ce
Luceafărul de ziuă a fost și nu mai e.
Cum se golește noaptea de-al Gangelui mister,
Rămâne doar inelul Sakuntalei pe cer…
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și sentimentul de depărtare față de o persoană iubită, sugerând o conexiune spirituală ce transcende distanțele fizice. Motivul inelului pierdut și al Luceafărului stins simbolizează pierderea și misterul iubirii.