Eugen Jebeleanu – Zorile

6 august 1945.
Senină dimineața… Acum pornesc la drum
cu spițele de soare speranțele. Acum
foșnind își spală marea mătăsurile-albastre,
din care țărmul smulge lungi broderii de astre…
Acuma se deșteaptă orașul șuierând:
– Te pomenești că-s oameni ce-n pat or mai fi stând!
Hamalii unde-s? Ziua nu se năștea din noapte
când ei porniră-n cârcă ducându-și câte șapte
poveri cu șapte turnuri de fier zăcând pe fier…
Și unul înainte cânta, zâmbind la cer…
Acum din scoica roză a beznelor ies zorii…
În vuiet de metale, acuma muncitorii
nasc fulgere, cascade, și strâng tăcuți din dinți
sub ploile de stele ce-i cărunțesc, fierbinți.
Ca de-un galop, sonore, pavajele răsună.
Trec mamele cu pruncii-n spinare, împreună.
și boncăne galenții de lemn, ducând spre munci
femeile grăbite, cu somnoroșii prunci.
E dulce greutatea, și mică ești, distanță,
când știu că în spinare povara e speranță…
Speranțe se-ntretaie cu zorii prin oraș:
speranțe fără margini, cu pasul uriaș,
speranțe mici ce-ajută să te mai ții în viață,
speranțe-iederi care în jurul tău se-agață,
în zori, iar către seară te părăsesc din nou.
Speranțele tăcute, speranțele-ecou,
speranțele crescute cu pruncii-o viață-ntreagă,
tari rădăcini, speranțe care de viață leagă…
speranțe zămislite de ochi de muribunzi,
nespusele speranțe pe care le ascunzi,.
Speranțe… Mutilatul, ieșind din vis, tresare
și-i tot pe-o rogojină, și tot fără picioare.
Și-ar vrea în vis să-noate din nou, și să viseze
ce nici în zorii-aceștia nu i-au trimis : proteze.
Și plânsu-n gât îi suie, dar îl sugrumă : nu!
Și-l doare amintirea picioarelor acu …
Se vede-ntreg în lupte.. război.. în Filipine..
E el acel ce-aleargă? și-aleargă pentru cine?
Și-n urmă prăbușirea.. spitalul.. și apoi..
Oh, unde-i cel ce teafăr plecase la război?
De-atunci, în el se zbate un zumzet ca de muște,
întunecate gânduri ce-așteaptă doar să muște
și care și acuma greoi îi dau ocol..
Privește mutilatul, tăcut privește-n gol..
.. Dar pe tavanul negru – minune! – crește-o pată
de soare, cât o frunză de toamnă legănată,
o pată de lumină, ușoară ca un duh..
– E soare bun afară și-albastru în văzduh..
Și mutilatu-acuma privirile-și aține
spre frunza-i de lumină, și parcă-i e mai bine..
I-anină-un strop de soare, pe frunte, în sălaș..
Speranțe se-ntretaie cu zorii în oraș …
Acuma, ambulantul, bătrân din cale-afară,
ce n-a mâncat nici dânsul și nici nepoții-aseară,
și-orezul în bomboane-aurii l-a prefăcut –
și-mpinge căruciorul și iese la vândut.
Pe biciclete-n goană, în gură cu o goarnă,
trec slugile la treburi, revin și iar se-ntoarnă,
ca niște îngeri negri căzuți, dar căutând
în pulberea din zare Speranța tremurând..
Departe, unde munții împăduriți și-arată
spinarea sub lumina de toamnă argintată,
în inima pădurii, acolo unde nu-i
nici zi și nu-i nici noapte, și n-ai putea să spui
dacă-i afară soare sau se întinde bezna,
lumini fac tăietorii însângerându-și glezna.
Le sângerează talpa, un cer de bătături,
le sângerează pumnii pe iuțile securi.
Sub piele, omoplații lucesc ascuns ca niște
securi, ce pot toți codrii pământului să-i miște..
Și dârele de sânge-n pădure fac cărări,
Și iată-acum și zorii vin după ei călări..
Cum ar putea în beznă tăind să-nainteze
de nu ar fi aceste lumini de-a pururi treze
ce scapără din sânge, din pumn, din ochii strânși,
din cremenea izbită de pumn, din ochii plânși,
și care, istovindu-și puterea, fac să-nvie
din arborele negru cosit de fier, făclie,
din noaptea izgonită – un răsărit trufaș?..
Speranțe se-ntretaie cu-nsângerații pași..
În mare despicându-și cărare, bărci se-avântă
și fiecare barcă-i lăută care cântă.
Și muți, sau împletindu-și cântarea cu a lor,
pescarii-și desfășoară năvodul lucitor
ce-n gândul lor se-ncarcă de-o pradă grea cum nu e
și nu va fi vreodată sub soarele ce suie.
Că-s pânzele zdențoase pe putredul catarg?
Le peticește cerul cu-albastrul lui în larg..
și poate că din marea ce sălbile își sună,
în asfințit sui-va un templu ud de lună
din care-o să se-audă mângâietor un glas:
– Ți-e greu năvodul astăzi.. poți face un popas..
Vezi, sînt și zile-n viață ce trec fără de jale..
Te du la tine-acasă, bătrân și frânt de șale,
și-umflatele picioare întinde-le cât vrei,
și dacă simți că truda te ține în bordei,
că tremuri din tot trupul când mâna pui pe plasă,
și că ți-ar face bine de-ai sta o zi în casă
și ai rămâne-alături de-ai tăi o zi, – rămâi
cu toți copiii-n preajmă veghind la căpătâi..
“Copiii.. ”