Îmi străbați toate drumurile,
mi te-ntinzi pală-n bărcile cearcănelor,
te ghemuiești în inimă,
o faci să tresară în zori cu bătaia celor dintâi clopote,
la masă când privesc spre pustiul scaun vișiniu, spre seară când devin nisip și scâncește
în mine un câine gata să se prefacă în lacrimă.
Ești în mine ca un fâlfâit
necontenit de aripi.
Nu pleci niciodată, te-ntregești de pretutindeni:
din ochiul fântânilor în care ne-am oglindit,
dinspre marea pe care o iubești,
din munții pe care ți-am sărutat fruntea rece,
din cuvintele înțelese numai de noi,
din unghiurile casei unde lumina-și mișcă păianjen
din ochii crengilor privite ultima oară,
dinspre străzile unde-ți aud pașii,
tocurile grăbite să ajungă acasă.
Pe toate drumurile vii,
pe cele de pământ, și de văzduh, și de apă.
Ești în mine și-n afară de mine.
Dar nu poți să deschizi ușa.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul profund de dor și absență al unei persoane dragi, care este prezentă în amintiri și în toate aspectele vieții naratorului. Această prezență constantă este atât o consolare, cât și o sursă de durere, deoarece, deși este pretutindeni, nu poate fi atinsă sau readusă înapoi.