Pe cerul carierei brăzdat
în zori de zborul drept de potârnichi
fumul minelor se frăgezea,
urca-ncet costișele abrupte.
De pe-al șalupei bot se răsturnară
undinele, trâmbițașe tăcute
și se-nfundară iute-n spumele
atinse de-al tău pas.
Zăresc poteca pe unde-am trecut
ca un câine speriat; linsă de val,
se cațără-ntre stânci și iarbă rară
o șterge câteodat′. Totu-i la fel.
Peste pietrișul ud se-nfierbântă
ecou de ropot. Umed strălucește
soarele pe brațele-ostenite
ale spărgătorilor de piatră, aplecați.
Prove sculptate urcă și-mi aduc
ceva din tine. Un burghiu îmi sapă
inima-n stâncă – și pleznește-n jur
mai tare-un bubuit. Dibui prin fum,
însă revăd: revin rarele-ți gesturi,
și chipul luminându-se-n pervaz –
vine copilăria-ți sfâșiată
de-mpușcături!
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice dintr-o carieră abandonată, unde natura și copilăria se împletesc cu imagini puternice ale muncii și pierderii. Naratorul rememorează locuri și senzații, marcate de trecerea timpului și de ecourile trecutului.
