Tu, casa vameșilor, nu ți-o amintești,
pe înălțimea povârnită peste stânci:
te-așteaptă dezolată din seara de atunci
când roiul gândurilor tale pătrunse-ntr-însa
prin ferești
și adastă neliniștit.
Bate libeccio-n zidurile vechi fără-ncetare
și-al râsului tău sunet nu mai e-nveselit:
busola pleacă-nnebunită la-ntâmplare
și nici socoata zarului nu iese.
Nu-ți amintești; un alt timp se-ntrețese
‘n memoria ta; se deapănă un fir.
Mai țin un capăt; dar se-ndepărtează
casa, și o morișcă sus pe acoperiș
fără milă se-nvârte, afumată.
Un capăt țin; tu stai însingurată
și nu respiri în negrul ascunziș.
Oh, orizontu-n fugă, unde se aprinde
rară lumina de la petrolieră!
Pe-aici se trece? (Valul iar cuprinde,
izbindu-l, pintenul ce-n el se-ntinde…)
Tu-n mintea ta casa n-o lași să treacă
din astă-seară. Iar eu nu știu cine rămâne,
cine pleacă.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri pierdute și un sentiment de regret față de un trecut care nu mai poate fi recuperat. Casa vameșilor devine un simbol al acestui trecut, iar naratorul încearcă să se agațe de amintiri, în timp ce persoana dragă pare să se îndepărteze.