Probabil
nu mai ești cea care ai fost
și e drept să fie așa.
A râcâit cum trebuia hârtia de șmirghel
și fiecare linie peste noi se subțiază.
Totuși ceva a fost scris
pe foile vieții noastre.
A le pune contra luminii înseamnă a mări acel semn,
a forma o hieroglifă mai mare decât diadema
ce te orbea.
Nu vei mai apărea la sabordul
vedetei rapide sau din adâncuri cu alge,
scafandră a unor noroaie rapide
pentru a da un sens nimicului. Vei coborî
pe scările automate ale templelor lui Mercur
printre cadavre mascate,
tu singura trăitoare
și nu mă vei întreba
a fost o amăgire, o alegere, o comunicare
cine din noi era centrul
în care se trage cu arcul în baracă.
Nu mă întreb nici eu. Eu sunt acela
care-a văzut o clipă și atât ajunge
celui ce merge încolonat precum acum
ni se întâmplă nouă dacă mai suntem în viață
era o înșelăciune s-o crezi. Alunecăm…
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra schimbărilor inevitabile din viață și asupra modului în care oamenii se transformă. Vorbește despre deziluzia și acceptarea faptului că trecutul nu mai poate fi recuperat, alunecând spre un viitor incert.
