Aveai părul lung până la cer
Atârnai de dânsul pe pământ
Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt
Sânii cu sfială să ți-i cer.
Coapselor închise să mă-nchin
Să le-ating uimit ce albe sunt
Doar cu floarea grea a unui crin
Să le-mbrățișez îngenunchind.
Și apoi ca fluturii să pier
Luat de dup-amiază și de vânt
Aveai părul lung până la cer
Spânzurând de dânsul pe pământ.
Sensul versurilor
Piesa descrie o reverie romantică, o contemplare a frumuseții feminine și a dorinței. Naratorul își imaginează o conexiune intimă și delicată cu persoana iubită, folosind imagini poetice și simboluri ale purității și admirației.