Odată stând pe-un norișor,
Rafala-n tine bate,
Și acum nu mai pot de dor,
Distanta ne desparte.
Dar luna ține cununa și deodată
La amândoi un drum ne arată,
Poate o să ne-ntâlnim vreodată.
Și stai și tot aștepți într-una
Să-ți crească aripi de flori,
Ca să putem zbura într-una
Spre marea infinitelor.
Iar tu când stai pe norișor,
Eu să te prind în brațe
Și să îți zic că-mi va fi dor,
Și gândul ne desparte.
Dar o văpaie mică, mică
Ce lăcrimează-ncetișor
Vrea să se facă o lumină
În marea speranțelor.
Și-așteaptă să fie aprinsă
De îngerașul zânelor,
Căci dintr-o văpaie mică,
Se face focul zorilor.
Te-așteaptă și pe tine
Ca să îți pui dorința,
Și s-o aprinzi tu zi de zi,
Căci bună îți va fi voința
Atunci când știi ce vrei să fii.
Și-acum închid poezioara
La tine mă gândesc mereu
Căci sunt străin față de tine,
Dar tu ești înger pentru mine!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul și distanța față de o persoană idealizată, văzută ca un înger. Vorbitorul își exprimă speranța unei viitoare întâlniri și importanța voinței în realizarea dorințelor.