Lăsatu-mi-ai tu, Doamne, două moșteniri –
Iubirea e cea dintâi, dar vai,
Mi-era de-ajuns, Tată Ceresc,
Doar asta de-mi lăsai.
Lăsatu-mi-ai hotarele durerii,
Încăpătoare ca mările line,
Între nemurire și timpul vremelnic,
Între conștiința Ta și Mine.
Sensul versurilor
Piesa exprimă recunoștința față de Dumnezeu pentru moștenirea spirituală primită, dar și acceptarea suferinței ca parte a condiției umane. Vorbitorul se adresează divinității, reflectând asupra iubirii și durerii ca daruri divine.