În lumea spaimei dăinuie parfumul
de flori multicolore peste văi.
Grăunți de groază își taiară drumul
din lumile nocturnilor călăi.
Și pier miresme, pier cu copilandrii
târâți la eșafod – de ce? nu știi!
Și casa, și bătrânii, și puiandrii
dispar în plină vară, într-o zi.
Și pe morminte strâng albine miere,
și soare se revarsă pe ruini.
În Nord scânteie visurile verii,
pe țărmul grec, albastru mării vin.
Mânjită e privirea ta de sânge.
Mai poți vedea minunile crescând?
Mai poți zâmbi, când vara care plânge
îți dăruie-al luminii aur bland?
Sensul versurilor
Piesa evocă ororile războiului și pierderea inocenței, juxtapuse cu frumusețea naturală a verii. În ciuda atrocităților, există o licărire de speranță și o întrebare dacă se mai poate găsi bucurie și frumusețe în mijlocul distrugerii.
