Începi să seci, manie,
De cataracte plină,
Sălbatic râu de munte,
Ce te-aruncai cu vuiet
În negrele prăpăstii,
Zvârlind spre ceruri spumă!…
Să pieri vrei pe de-a pururi
Din inima-mi, manie?
O pasăre de curte
S-ajungi din cruntul vultur
Ce-și înfigea pe vremuri
Puternicele-i gheare-n
Spinarea vijeliei
Turbate, călărind-o
Triumfător și mândru?
Îflăcăratul tânăr
Sortit e să ajungă
Un trândav și nemernic
Burghez cu umeri gârbovi
Ce tremură din scufă?
S-ajungă astfel, oare,
Nestăpânitu-acela
Ce – nemilos cu sine –
Era în lumea toată
Vestit sub denumirea:
Petőfi mâniosul!
Ce teamă fără noimă,
Ce-ngrijorare vână!
Nu poate să mă lase
Pornirea mea curată,
Mania tinerească;
Din inima-mi, cascada
Sălbaticelor ape
De munte n-a secat
Și nici nu o să sece.
Și-a potolit doar mersul
Acum când drumu-i trece
Printre câmpii întinse,
Pe șesurile goale,
Pe unde nu se vede
Nici muntele, nici valea.
Dar dincolo-i stâncoasă
Prăpastie viitoare,
Cu negrele-i adâncuri..
Când va ajunge-acolo
Râul maniei mele
Cu apele-i crescute, –
Se va surpa, o, Patrie,
Pe-ai tăi dușmani, la fel
Cum se prăvale-n noaptea
Prăpastiei nesfârșite
Turbată, Niagara!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară cu pierderea pasiunii și a mâniei tinerești, temându-se de o transformare într-o persoană apatică. În final, se afirmă că, deși poate fi temporar domolită, această mânie se va revărsa asupra dușmanilor patriei.