Îmi este viața oare, așteptare
A unui tren ce nu-i cunosc sosirea
Și nici măcar nu-i bănuiesc pornirea
Pe-un drum ce nici o margine nu are?
Plângând, râzând îmi amăgesc simțirea
Cu clipe dulci, cu altele amare;
Și toate sau luate fiecare
Ascund în ele ura și iubirea?
Sunt fir de iarbă ce mereu răsare
Din frământatul lut, a câta oară?
Sau fir de cosmos? Veșnică-ntrebare,
Spre un răspuns ce-ntârzie să apară.
Sunt toate, sunt mai mult: o veșnicie,
Trăgându-și seva din adânc de glie.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a vieții și căutarea unui sens într-o lume incertă. Vorbitorul se confruntă cu întrebări existențiale despre scopul vieții și dualitatea emoțiilor umane.